Fălticeniul este situat între următoarele coordonate geografice: 47o28I latitudine nordică şi 26o18I longitudine estică.După cum îl localizează în lucrarea „ Fălticeni, mic îndreptar turistic” autorii prof. Mihai Iacobescu şi I. Iosep, oraşul este situat „ între Dealul Corneşti ( 402 m), Dealul Glimeii ( 390 m), Dealul Cetăţii ( 431 m) , Dealul Tâmpeşti ( 431 m), Dealul Spătăreşti ( 414,8 m) şi Dealul Halm ( 400 m)”, la adăpost de vânturi. Se află în vestul Podişului Fălticeniului – subunitate a Podişului Sucevei- învecinându-se la vest cu Câmpia piemontană Baia, la nord cu Depresiunea Liteni, cea mai mare parte a intravilanului fiind aşezat pe terasele Şomuzului Mare, afluent de dreapta a Siretului.
Din punct de vedere geologic, oraşul este aşezat într-o zonă de platformă alcătuită dintr-un soclu cristalin precambrian cutat şi o cuvertură destul de groasă formată din diferite depozite sedimentare. Acest lucru a dus la formarea în zonă a mai multor tipuri de soluri ce se pretează la cultivarea unor plante cu nevoi diferite, dar şi la unele alunecări de terenuri.
Climatic, localitatea se încadrează tipului de climat temperat continental care este influenţat de mase de aer subbaltice. Temperatura medie atinge 7-8oC, iar cantitatea medie de precipitaţii, 621 mm. Iarna se prelungeşte aici cu aproximativ o lună şi temperaturile de primăvară sunt relativ scăzute, fapt ce duce la o înflorire mai târzie a pomilor, dar într-o perioadă ( mijlocul lunii mai) când floarea nu mai riscă să fie expusă unor brume sau îngheţuri târzii. De aceea zona este propice pomiculturii.
Rama deluroasă generează un climat de adăpost, masele de aer mai reci din N şi NV fiind canalizate pe valea Moldovei şi cea a Şomuzului Mare.
Reţeaua hidrografică are ca schelet râul Şomuzul Mare şi afluentul său principal de dreapta, pârâul Buciumeni. Apa potabilă provine din câteva puţuri de acumulare a apei freatice şi din râul Moldova.
„ Naşterea” oraşului
„Oraşul Fălticeni este de o seamă cu S.U.A..Ca aşezare omenească însă este mult mai veche. De fapt, tot atât de veche ca şi aşezările din continentul descoperit de Cristofor Columb, contemporan şi el cu Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei.” ( Geo Nichita, „ Însemnări fălticenene”)
Începuturile oraşului Fălticeni este caracteristic multor oraşe româneşti şi poate fi situat în primele veacuri ale evului mediu moldovenesc. Exista un grup de sate pe valea Şomuzului Mare: Broşteni, Costeşti, Pădureni, Şoldăneşti, Folticeni, Oprişeni, Buciumeni. Ca oraş, a luat fiinţă în al optulea deceniu al secolului al XVIII-lea.
Izvoarele arheologice atestă existenţa unei aşezări pe aceste meleaguri din vremuri mult mai îndepărtate. „ Rădăcinile lui, ca aşezare, sunt însă din cele mai vechi timpuri, adică din epoca pietrei.” ( Geo Nichita, „ Însemnări fălticenene”)
Documentar, prima atestare o reprezintă un hrisov din timpul lui Ştefan cel Mare, datat în 15 martie 1490, ca act întocmit la cumpărarea moşiei şi satului Fulticenii cu suma de 200 de zloţi tătăreşti de către vistiernicul Isac de la fosta proprietară, Neacşa, fiica lui Hanea. Documentul face referiri la voievozii Ilieş şi Ştefan, fiii lui Alexandru cel Bun, fapt ce certifică o existenţă mai veche a aşezării rurale.
La 12 martie 1554 Alexandru Lăpuşneanu pune să se întocmească actul prin care se donează de către domnitor moşia şi satul cu acelaşi nume Mănăstirii Moldoviţa.
Un alt sat răzăşesc, parte componentă a oraşului de azi, se regăseşte pomenit într-un document datat în 16 februarie 1424, prin care Popa Juga primeşte de la însuşi Alexandru cel Bun satul Buciumeni.
Istoricul Ştefan Gorovei, coautor alături de Grigore Ilisei a unei monografii a oraşului Fălticeni, apărută în 1987 la Editura Sport-Turism, numeşte Fălticenii ca fiind aşezarea cu două începuturi. Cel de-al doilea, al oraşului, ar fi după însemnările dascălului Vasile în Cazania de la biserica Fălticenii-Vechi în 1779, iar după Condica vistieriei nr. 23 pe anul 1824, în 1772.
Enache Cantacuzino, ispravnic al ţinutului Sucevei alături de Dumitru Saulea în timpul domniei lui Constantin Moruzzi, trage la 28 iunie 1779 prima brazdă care marchează locul viitorului oraş, pe moşia Şoldăneşti a stolnicului Ioniţă Başotă. Documentul cancelariei domneşti precizează:
„ Să se ştie de când s-au făcut târgul de la Fulticeni, în zilele Măriei Sale Constantin Moruz Voievod, Mitropolit fiind Chirio Chir Gavriil Calimah şi s-au aşezat târgul pe loc de ţalină de dumnealui vel vistiernic Ianachi Cant[Cantacuzino], 1779, iuni 28.”
În 1780, un an mai târziu, boierii locului, proprietarii pământului de întemeiere şi noii târgoveţi (români, evrei şi armeni) încheie o convenţie pecetluită de un hrisov emis de aceeaşi cancelarie a domnitorului Moruzzi , fapt ce dovedeşte conferirea unui statut legal târgului.
Încă de la început, comunitatea evreiască a avut un rol important în geneza oraşului.Hrisovul dovedeşte fără dubii acest fapt: „ şi jidovii să-şi ţie o casă pentru închinăciune ca şi celelalte case dar nu într-un alt chip cum şi un loc afară să li se dea jidovilor pentru mormânturi, unde le vor arăta isprăvnicia ţinutului, care loc în lung să fie de şaizeci de stânjeni, iar lat patruzeci de stânjeni.”
Artur Gorovei susţine în monografia „ Folticenii-cercetări istorice asupra oraşului” ( 1938) că vechimea acesteea se confundă cu cea a satului Fălticenii-Vechi de care amintesc documente din secolul al XIII-lea:
„ Folticenii sunt o transformare în oraş a unor sate care existau bine întemeiate, de pe la 1400 şi încă de mai înainte; dar cum am putea să-i socotim vechimea lui numai din 1780, când domnitorul ţării a îngăduit unui proprietar să perceapă nişte taxe… Vechimea oraşului Folticeni se confundă cu vechimea satului Folticenii Vechi, despre care vorbesc documentele de demult.”
Numele aşezării
Iniţial oraşul a fost numit Târgul Şoldăneşti sau Târgul Şomuzului după vatra sa, dar în 1826, la 29 martie, domnitorul Ioniţă Sandu Sturza emite o anaforă ce denumeşte urbea Târgul Fălticeni, nume care oricum era folosit în popor.
Privitor la etimologia numelui, părerile sunt diferite şi nu s-a ajuns la o concluzie, fiecare idee fiind parţial justificată.
Virgil Tempeanu susţine că denumirea provine de la cuvântul „foltău”, arhaism utilizat în vechime de ţăranii din zona de munte pentru coaja de brad.
Ion Bogdan, Nicolae Iorga şi Mihai Costăchescu au considerat că unul din boierii proprietari ai satului şi moşiei Fălticenii-Vechi, Stan Pântece, numit şi Foltic, ar fi dat aşezării numele său.
Inspirându-se dintr-o legendă din Transilvania, Gustav Adolf Zikelli a lansat ideea că numele de Fălticeni vine de la numele lui Fâln Hannes din Weillau (Transilvania), colonist sas căruia localnicii i-ar fi spus Hanea, deci el ar fi tatăl Neacşei, femeia amintită ca vânzător al satului Fulticenii în hrisovul din 1490.
Evoluţie şi dezvoltare
După atestarea oraşului , până la mijlocul secolului XIX numărul de locuitori creşte considerabil, ca şi suprafaţa, chiar dacă pământurile târgului fac obiectul mai multor dispute şi procese civile între diverşi boieri. Perioada aceasta tulburată de neînţelegerile create de „mentalităţi feudale”, l-au făcut pe istoricul Ştefan Gorovei să denumească Fălticenii acelor timpuri „lupta dintr-un ev mediu întârziat şi evul modern”, ce oprea oraşul de la o dezvoltare normală.Obştea pune capăt conflictelor răscumpărând de la boieri terenurile.
Străzile oraşului erau dispuse în cea mai mare parte în papalel sau perpendiculare, după cum se observă din prima hartă a târgului întocmită de ing. Iosif von Braun în 1805. Se remarcă un număr de 23 de case aşezate simetric de-a lungul unei uliţi. Planul târgului realizat în 1823 de ing. Alexandru Cotescu demonstrează o extindere amplă, numărul caselor crescând la 107.
Oraşul are din 1832 Judecătorie ţinutală şi Tribunal.
În 1845, eforia, primul consiliu al târgului şi apoi primarul şi consiliu comunal în 1864, ca urmare a legii comunale dată de Cuza, trasează liniile de dezvoltare urbanistică ce va conduce, în sfârşit, oraşul la o imagine citadină. Se pavează străzile şi se realizează reţeaua de aducţiune a apei, până în acest moment apa potabilă fiind adusă în oraş de sacagii. Eforia coordona construcţia de şcoli, închisori, poduri şi răspundea de paza incendiilor ( s-a înfiinţat „ serviciul pompieriei”), de iluminat şi întreţinerea străzilor.
Părerile unor personalităţi ale vremii despre Târgul Fălticenilor sunt împărţite. W de Kotzebue, consul al Rusiei la Bucureşti, susţine în cartea sa „ Din Moldova-tablouri şi schiţe” că oraşul, pe la 1852, se rezumă la Uliţa Mare, „alcătuită din două rânduri de prăvălii lipite unele de altele,mai toate sunt din lemn, învelite cu şindrilă putredă, verde de muşchiu, numai ici acolo se vede o prăvălie de cărămidă, care dovedeşte un fel de pornire spre îndreptare, apoi mai străluceşte şi câte un acoperiş de tinichea în lumina soarelui. Toate prăvăliile au acoperişul lor prelungit; în dos se află locuinţa prăvăliaşului, vreo două odăiţe întunecate şi murdare, ale căror ferestre sunt înzestrate cu gratii de fier. Celelalte uliţe, cu casele lor în parte foarte plăcute şi vesele, s-au alăturat mai târziu pe lângă acest sâmbure.” Poetul Dimitrie Bolintineanu îl vede în 1857 cu „o fizionomie de mizerie”. Georgiu Melidon susţine în lucrarea „ Călătorie în Moldova de sus” (1855) că oraşul ajunsese „un al doilea Galaţi, portul de uscat al Moldovei”. V. I. Ghica în articolul „ Icoane ale vieţii româneşti de ieri...” îl citează pe un călător străin care în 1849 a vizitat bâlciul de la Fălticeni şi a remarcat că „ După cel de la Leipzig este unul din cele mai însemnate bâlciuri ale Europei.”.M. Sadoveanu surprinde la sfârşitul secolului al XIX-lea ambele feţe ale oraşului în opera „ Dureri înăbuşite”: în vale „căsuţe leproase” şi „ uliţi întortocheate şi înguste” iar în deal, „ pe culmea dinspre Buciumeni şi Rădăşeni, în lărgime şi curăţenie…lumină şi pace…miresme de grădini înflorite şi viers de privighetori”.
În 1850 oraşul avea deja peste 9 000 de locuitori dintre care 63,5% erau evrei. Localitatea era construită după modelul târgurilor evreeşti, arhitectura şi ocupaţiile de bază aparţinând stilului de viaţă ale etniei amintite. Străzile continuă să fie numite „mahalale” şi în documentele din 1864: mahalaua Feredeului, mahalaua Pârâul Ciurii, mahalaua Ciurii din Dos, mahalaua Broscăriei etc. Amenajarea de trotuare începe în 1884.
Din 1857 s-a introdus serviciul de diligenţe.În perioada ce-a urmat, Fălticeniul cunoaşte o dezvoltare accelerată prin consolidarea şi apariţia unor noi căi de comunicaţie, procesul fiind încununat de inaugurarea căii ferate pe ruta Fălticeni- Dolhasca la 28 septembrie 1887. „ Fălticenii sunt astfel legaţi cu lumea.”, remarcă G. Ilisei în cartea „ Fălticeni”.
Primul teatru a fost inaugurat în 1880 într-o baracă de lemn, dar proprietarul Adolf Bayer îi înlocuieşte pereţii cu alţii din zid.
1896 le aduce fălticenenilor şi una din cele mai importante realizări ale tehnicii, telefonia.
Alături de construcţiile sarăcioase din lemn şi lut, apar construcţii cu o arhitectură maiestoasă, multe din ele existente şi-n zilele noastre:Primăria, farmacia Carol Vorel şi Kisselewski, Colegiul Naţional „ Nicu Gane”, casa Cantacuzino, casa Lovinescu, Şcoala „ Alexandru Ioan Cuza”, casa Serafim Ionescu ( mai târziu, din 1902, Banca Naţională), Spitalul „ Stamati”, Şcoala primară nr. 2, casa Teodorini ş. a. Oraşul capătă un aspect antitetic, chiar pe Strada Mare învecinându-se clădiri mari, moderne şi adevărate „ coşmelii”, pentru a mă exprima în spiritul epocii.
Începând cu anul 1914 urbea modestă se poate lăuda cu existenţa unui muzeu de istorie şi etnografie locală, performanţă atinsă în România la acea vreme doar de Constanţa, Galaţi, Hârşova şi Târgul Jiu. Sub numele Muzeul Sucevei, apoi al Fălticenilor, instituţia îşi desfăşoară activitatea în fosta casă ridicată de boierului Cantacuzino- Paşcanu din Baia în 1858, sub conducerea inimosului profesor Vasile Ciurea, fost primar al urbei.
Viaţa spirituală a oraşului este de-a dreptul efervescentă,numărând multe publicaţii, de remarcat „ Şezătoarea”, prima publicaţie românească de folclor, editată sub îndrumarea lui Artur Gorovei ( 1 martie 1892). Mai multe tipografii, cea mai performantă fiind cea a lui Saidman, desfăşurau o activitate bogată, oraşul având parte de gazete şi reviste locale. Nu toate au rezistat în timp. Trebuie amintite în schimb prima gazetă locală, „ Plăeşul” (1876), „ Vocea Sucevei” ( 1876) şi „ Gazeta de Fălticeni” ( 1882-1883).
În cartea „Călăuza judeţului Fălticeni”, V. Ciurea prezintă aspectul oraşului în anul 1924 : „ Stradele mai toate prunduite, multe din ele cu pavaj de bolovani, au trotuare de lespezi de Galiţia. Partea de sus, e cea mai curată şi frumoasă. Case curate, cu grădini mari în jurul lor, îi dau un aspect pitoresc mai cu seamă primăvara şi toamna. Partea din jos a târgului, cu cartierul evreesc şi cel comercial.”
Din 1925 oraşul este conectat la o reţea de curent electric.
Evenimentele istorice următoare îşi pun amprenta asupra dezvoltării localităţii. Perioada interbelică duce la o înflorire economică şi culturală. Epoca comunistă industrializează puternic oraşul, numărul locuitorilor crescând foarte mult. „ Faţa” urbei se schimbă, se modernizează inevitabil, deşi alături de construcţii impunătoare au apărul „cartierele muncitoreşti”, o pată în ansamblul arhitectural prin lipsa de calitate şi „linia” aleasă, comună, de fapt, tuturor oraşelor supuse planului de sistematizare. Din „ Florenţa României” Fălticeniul este transformat într-unul din sutele de oraşe cenuşii şi poluate de coloşi industriali care şi-au demonstrat ineficienţa într-o economie de piaţă, după evenimentele din 1989.
În ultimii ani, din motive economice sau, poate, din lipsa interesului faţă de obiectivele arhitecturale de patrimoniu a unor edili ai oraşului, o parte a clădirilor vechi au fost „schingiuite” prin renovări ce n-au respectat obligativitatea de a nu modifica aspectul iniţial, dar care servesc perfect intereselor actualilor proprietari sau chiriaşi, iar altele au fost pur şi simplu demolate.
